Adevărul( conform. Micului Dicţionar Enciclopedic şi nu numai lui), reprezintă oglindirea fidelă
a realitatii obiective in gindire, concordanţa intre cunoştinţele existente şi realitatea obiectivă, ceea ce
corespunde realităţii, ce există, ce s-a intimplat aevea. Adevărul este obiectiv deoarece are un continut
independent de subiectul cunoscător, cunoaşterea adevărului este un proces istoric in cursul căruia ne
apropiem tot mai mult de adevăr.
Observăm că noţiunea de adevăr, conform MDE, este limitată la nivelul mentalului, al gîndirii, ceea
ce este fals. Acest adevăr care se opreşte la mental este un adevăr trunchiat, incomplet. Toate obiectele pe
care le pipăim, gustăm, vedem, auzim, mirosim există, sînt adevărate deşi nu aparţin mentalului, gîndirii.
Adevărul există pe toate planurile de existenţă, indiferent de existenţa subiectului cunoscător, de nivelul său de
cunoaştere şi percepere, indiferent de voinţa sau dorinţa sa. Faptul că nu toţi oamenii, sau nu toate entităţile au
acces la toate nivelele este cu totul altceva. Aceasta nu înseamnă decît că posibilităţile momentane ale acelor
entităţi sînt limitate la nivelele la care au acces. Dar aceste posibilităţi se pot extinde prin evoluţie spirituală.
Adevărul nu este ceva fix şi imobil, ci este mereu în transformare. Cu cît ne
apropiem mai mult de esenţe cu atît Adevărul este mai stabil, mai sigur, cu o valabilitate
mai îndelungată, astfel încît Adevărul la nivelul lui Dumnezeu este veşnic, iar la nivelul
oamenilor care au atenţia în planul fizic, el este efemer.
A lua drept adevărat ce este scris, bazindu-te pe recomandarea cuiva de incredere, un profesor, un
specialist, un maestru, sau bazindu-te pur si simplu pe prestigiul celui care a scris-o, este o mare greşală, o
păcăleală.
Afirmaţiile de genul:" Dacă Acad. Prof. Dr. ing. Ionescu, (sau uneori numai ing. Ionescu), care este
membru al Academiei din Y, (sau al Societatii X ), a scris aşa inseamnă că aşa este. " sau "Dacă Popescu
care studiază de 50 de ani această problemă spune că este aşa, inseamna ca aşa este." sau "Dacă Vasilescu,
care a studiat timp de 50 de ani viaţa lui Popescu, fiind cel mai cunoscut biograf al lui, spune că Popescu are
dreptate in problema cutare, inseamnă că aşa este. ", sînt adevăruri ce pot să nu aibă nici o bază reală sau să fie
depăşite, perimate.
În toate aceste variante inseamnă a lua drept adevărat afirmaţiile altora, fără a trece nimic prin filtrul
propriu, inseamnă a copia modul de gindire al inaintaşilor, inseamnă de fapt a deveni robul lor ca mod de
gindire, inseamnă a rămine la nivelul lor, inseamnă a nu progresa. Trebuie să ţinem cont că adevărul de azi nu
mai este valabil miine nu numai pentru că nu ar mai fi adevărat dar, pentru că miine va fi incomplet. Lumea
evoluează şi adevărul se aprofundează, se adinceşte, se lărgeşte.
Părerea altuia despre cineva sau ceva nu are nici o importanţă pentru un om anume. Pentru el contează
numai experienţele proprii. El poate găsi ceva fascinant sau sublim acolo unde un critic de specialitate nu
vede decît uniformitate şi incultură, după cum nu vede nimic senzaţional acolo unde un critic sau prezentator
găseşte sublimul, perfecţiunea. Ceea ce pentru unul poate constitui perfecţiunea pentru celălat poate fi
normalul sau subnormalul şi aceasta pentru că fiecare se găseşte la o altă lecţie spirituală, la un alt capitol.
Fiecare are drumul său şi viaţa sa. De aceea un critic ar trebui să fie numai prezentator, adică să se
limiteze la a prezenta o operă, la a o sintetiza pentru a o face mai uşor accesibilă şi a o aduce la cunoştiinţa
lumii. Părerile sale personale să şi le păstreze pentru a nu influienţa publicul care va fi derutat nesesizînd ce
anume a spus autorul şi ce anume criticul. Multe discuţii inutile şi multă ură ar dispare astfel din lume. La fel
trebuie să acţioneze şi reporterii.
Cînd asculţi un critic, constaţi de cele mai multe ori că vrea să dea impresia că ar fi mai “deştept“ decît
autorul pe care îl prezintă. Dacă ar fi fost atît de deştept ar fi scris şi el un “Luceafăr”, sau măcar un “Ionel,
Ionelule!”.
Să ne amintim în acest sens, de exemplu, că întreaga operă a lui Eminescu cuprinde cîteva volume, în
timp ce aceia care au scris despre opera sa ridicîndu-l în slăvi sau criticîndu-l au umplut biblioteci întregi. Au
schimbat oare aceştia cu ceva opera lui Eminescu? Nicidecum. El trece mai departe prin secole “nemuritor şi
rece” în timp ce peste operele acestor oameni mărunţi care au încercat să iasă în evidenţă folosindu-se de opera
unui mare spirit, se va depune praful. Aceasta demonstrează tocmai faptul că practic ei nu l-au înţeles pe cel
pe care şi-l dispută. Aşa se explică de ce de multe ori, geniile sînt apreciate abia după ce au murit. Cît timp
trăiesc, geniile, sînt persecutate pentru că pun în pericol pe semenii lor demascîndu-le mediocritatea. De un
mort te poti folosi mai uşor, pentru că nu mai poate replica. Îţi poţi permite si să-l critici si să-l lauzi după cum
îţi pică mai bine.
Sper să mă ierte atît Eminescu că-l amestec în această pledoarie, cît şi cei care nu l-au lăsat în pace. Este
doar un exemplu pentru a demonstra un lucru foarte important şi anume modul cum putem cunoaşte adevărul.
Cind citim trebuie să incercăm să pătrundem in spiritul celui care a scris, să incercăm să inţelegem
frămintările şi gindurile lui, in special cele pe care nu a reuşit să le scrie, dar care se pot intrezări, să incercăm
să simţim ceea ce citim, să inţelegem limitele autorului şi să incercăm să le depăşim. Gindul nostru trebuie
să fie undeva dincolo de ceea ce citim, in perspectiva a ceea ce citim. Astfel nu vom fi robul nimanui şi vom
putea continua ceea ce am găsit scris in carte, vom progresa.
Dacă vrem să-l cunoaştem pe Eminescu, de exemplu şi n-am avut şansa să fim contemporani cu el, să-
l studiem pe viu, trebuie să ne mulţumim cu urmele directe pe care le-a lăsat el, respectiv să studiem opera
lui. Oricît am citi operele altora, care se referă la Eminescu sau la opera lui, nu-l vom cunoaşte pe Eminescu ci
numai părerea acelora despre el. Dar nici aşa nu vom putea spune că-l cunoştem bine pe Eminescu, pentru că
opera lui este numai o “umbră” a lui, chiar dacă este urma sa cea mai pregnantă. Să căutăm deci de fiecare dată
să fim cît mai aproape de sursă, să eliminăm pe cît posibil toţi intermediarii dintre noi şi obiectul cunoaşterii
noastre.
C. Mircea 15.10.2001
a realitatii obiective in gindire, concordanţa intre cunoştinţele existente şi realitatea obiectivă, ceea ce
corespunde realităţii, ce există, ce s-a intimplat aevea. Adevărul este obiectiv deoarece are un continut
independent de subiectul cunoscător, cunoaşterea adevărului este un proces istoric in cursul căruia ne
apropiem tot mai mult de adevăr.
Observăm că noţiunea de adevăr, conform MDE, este limitată la nivelul mentalului, al gîndirii, ceea
ce este fals. Acest adevăr care se opreşte la mental este un adevăr trunchiat, incomplet. Toate obiectele pe
care le pipăim, gustăm, vedem, auzim, mirosim există, sînt adevărate deşi nu aparţin mentalului, gîndirii.
Adevărul există pe toate planurile de existenţă, indiferent de existenţa subiectului cunoscător, de nivelul său de
cunoaştere şi percepere, indiferent de voinţa sau dorinţa sa. Faptul că nu toţi oamenii, sau nu toate entităţile au
acces la toate nivelele este cu totul altceva. Aceasta nu înseamnă decît că posibilităţile momentane ale acelor
entităţi sînt limitate la nivelele la care au acces. Dar aceste posibilităţi se pot extinde prin evoluţie spirituală.
Adevărul nu este ceva fix şi imobil, ci este mereu în transformare. Cu cît ne
apropiem mai mult de esenţe cu atît Adevărul este mai stabil, mai sigur, cu o valabilitate
mai îndelungată, astfel încît Adevărul la nivelul lui Dumnezeu este veşnic, iar la nivelul
oamenilor care au atenţia în planul fizic, el este efemer.
A lua drept adevărat ce este scris, bazindu-te pe recomandarea cuiva de incredere, un profesor, un
specialist, un maestru, sau bazindu-te pur si simplu pe prestigiul celui care a scris-o, este o mare greşală, o
păcăleală.
Afirmaţiile de genul:" Dacă Acad. Prof. Dr. ing. Ionescu, (sau uneori numai ing. Ionescu), care este
membru al Academiei din Y, (sau al Societatii X ), a scris aşa inseamnă că aşa este. " sau "Dacă Popescu
care studiază de 50 de ani această problemă spune că este aşa, inseamna ca aşa este." sau "Dacă Vasilescu,
care a studiat timp de 50 de ani viaţa lui Popescu, fiind cel mai cunoscut biograf al lui, spune că Popescu are
dreptate in problema cutare, inseamnă că aşa este. ", sînt adevăruri ce pot să nu aibă nici o bază reală sau să fie
depăşite, perimate.
În toate aceste variante inseamnă a lua drept adevărat afirmaţiile altora, fără a trece nimic prin filtrul
propriu, inseamnă a copia modul de gindire al inaintaşilor, inseamnă de fapt a deveni robul lor ca mod de
gindire, inseamnă a rămine la nivelul lor, inseamnă a nu progresa. Trebuie să ţinem cont că adevărul de azi nu
mai este valabil miine nu numai pentru că nu ar mai fi adevărat dar, pentru că miine va fi incomplet. Lumea
evoluează şi adevărul se aprofundează, se adinceşte, se lărgeşte.
Părerea altuia despre cineva sau ceva nu are nici o importanţă pentru un om anume. Pentru el contează
numai experienţele proprii. El poate găsi ceva fascinant sau sublim acolo unde un critic de specialitate nu
vede decît uniformitate şi incultură, după cum nu vede nimic senzaţional acolo unde un critic sau prezentator
găseşte sublimul, perfecţiunea. Ceea ce pentru unul poate constitui perfecţiunea pentru celălat poate fi
normalul sau subnormalul şi aceasta pentru că fiecare se găseşte la o altă lecţie spirituală, la un alt capitol.
Fiecare are drumul său şi viaţa sa. De aceea un critic ar trebui să fie numai prezentator, adică să se
limiteze la a prezenta o operă, la a o sintetiza pentru a o face mai uşor accesibilă şi a o aduce la cunoştiinţa
lumii. Părerile sale personale să şi le păstreze pentru a nu influienţa publicul care va fi derutat nesesizînd ce
anume a spus autorul şi ce anume criticul. Multe discuţii inutile şi multă ură ar dispare astfel din lume. La fel
trebuie să acţioneze şi reporterii.
Cînd asculţi un critic, constaţi de cele mai multe ori că vrea să dea impresia că ar fi mai “deştept“ decît
autorul pe care îl prezintă. Dacă ar fi fost atît de deştept ar fi scris şi el un “Luceafăr”, sau măcar un “Ionel,
Ionelule!”.
Să ne amintim în acest sens, de exemplu, că întreaga operă a lui Eminescu cuprinde cîteva volume, în
timp ce aceia care au scris despre opera sa ridicîndu-l în slăvi sau criticîndu-l au umplut biblioteci întregi. Au
schimbat oare aceştia cu ceva opera lui Eminescu? Nicidecum. El trece mai departe prin secole “nemuritor şi
rece” în timp ce peste operele acestor oameni mărunţi care au încercat să iasă în evidenţă folosindu-se de opera
unui mare spirit, se va depune praful. Aceasta demonstrează tocmai faptul că practic ei nu l-au înţeles pe cel
pe care şi-l dispută. Aşa se explică de ce de multe ori, geniile sînt apreciate abia după ce au murit. Cît timp
trăiesc, geniile, sînt persecutate pentru că pun în pericol pe semenii lor demascîndu-le mediocritatea. De un
mort te poti folosi mai uşor, pentru că nu mai poate replica. Îţi poţi permite si să-l critici si să-l lauzi după cum
îţi pică mai bine.
Sper să mă ierte atît Eminescu că-l amestec în această pledoarie, cît şi cei care nu l-au lăsat în pace. Este
doar un exemplu pentru a demonstra un lucru foarte important şi anume modul cum putem cunoaşte adevărul.
Cind citim trebuie să incercăm să pătrundem in spiritul celui care a scris, să incercăm să inţelegem
frămintările şi gindurile lui, in special cele pe care nu a reuşit să le scrie, dar care se pot intrezări, să incercăm
să simţim ceea ce citim, să inţelegem limitele autorului şi să incercăm să le depăşim. Gindul nostru trebuie
să fie undeva dincolo de ceea ce citim, in perspectiva a ceea ce citim. Astfel nu vom fi robul nimanui şi vom
putea continua ceea ce am găsit scris in carte, vom progresa.
Dacă vrem să-l cunoaştem pe Eminescu, de exemplu şi n-am avut şansa să fim contemporani cu el, să-
l studiem pe viu, trebuie să ne mulţumim cu urmele directe pe care le-a lăsat el, respectiv să studiem opera
lui. Oricît am citi operele altora, care se referă la Eminescu sau la opera lui, nu-l vom cunoaşte pe Eminescu ci
numai părerea acelora despre el. Dar nici aşa nu vom putea spune că-l cunoştem bine pe Eminescu, pentru că
opera lui este numai o “umbră” a lui, chiar dacă este urma sa cea mai pregnantă. Să căutăm deci de fiecare dată
să fim cît mai aproape de sursă, să eliminăm pe cît posibil toţi intermediarii dintre noi şi obiectul cunoaşterii
noastre.
C. Mircea 15.10.2001
No comments:
Post a Comment